Cum a creat evoluția necesitatea psihoterapiei

După mai bine de un secol de terapie vorbită (engl. “talk therapy”), descoperirile din ultimele decade în domeniul neuroştiintelor au facilitat o înţelegere din ce în ce mai profundă a structurilor şi funcţiilor creierului. Pe fondul acestui progres ştiinţific întrebarea legată de schimbările produse de un proces pşihoterapeutic la nivelul creierului a aparut în mod firesc. Tehnicile de neuroimagistică au făcut posibilă evidenţierea consecinţelor biologice ale intervenţiilor psihoterapeutice şi documentarea eficienţei acestora.

Există astăzi multiple paradigme psihoterapeutice, care oferă o varietate de instrumente şi tehnici folosite în reducerea disconfortului emoţional. Pentru a stabili procesele care stau la baza schimbarilor produse de un proces terapeutic, trebuie, insă, să pătrundem dincolo de particularităţile formelor specifice de terapie şi să înţelegem aspectele comune legate de evoluţie, biologie şi experienţa umană.

De ce avem nevoie de psihoterapie?

Am moştenit un sistem nervos extrem de complex a cărui dezvoltare de-a lungul filogenezei (proces istoric de dezvoltare a lumii vii de-a lungul erelor geologice) ne-a lasăt drept moştenire o serie de mecanisme care nu sunt adaptate pentru viaţa modernă. Experienţa umană este mediată de interacţiunea a două procese. Primul este felul în care evoluţia a modelat dezvoltarea şi funcţionarea sistemului nervos. Al doilea este impactul relaţiilor asupra arhitecturii neurale de-a lungul existenţei noastre ca indivizi. Evoluția a exercitat o presiune selectivă la nivel fiziologic și comportamental, care a creat premisele pentru suferința pşihologică, dar și resursele necesare vindecării. Răspunsul legat de necesitatea şi eficienţa psihoterapiei rezidă in mecanismele fundamentale de adaptare şi schimbare de la nivelul creierului, mintii şi vietii relaţionale.

Jumatatea de secundă vitală

Creierul nostru prezintă multiple sisteme paralele de prelucrare a informaţiilor. Primul dintre “vestigiile” evoluţioniste răspunzatoare pentru o mare parte din suferinţa pşihologică este reprezentat de diferența vitezei de procesare informațională dintre sistemele implicite, rapide, non-verbale și inaccesibile reflectării conștiente şi cele mai recente, lente și implicate în atenția deliberată (sisteme explicite), care au permis apariția narațiunilor, imaginației şi gândirii abstracte. Cele 500-600 milisecunde necesare pentru ca procesarea informaţională să fie percepută la nivelul atenției deliberate, permit creierului să analizeze în mod inconștient amintirile şi emoțiile, în căutarea unor informații relevante pentru procesul decizional. În schimb, amigdala, structura cerebrală care pregăteşte corpul pentru răspunsul luptă sau fugi reacţionează la o posibilă ameninţare în doar 50 de milisecunde. Acest decalaj în viteza de prelucrare a informațiilor explică motivul pentru care ne complacem în tipare comportamentale vechi şi ineficiente, în ciuda repetatelor eșecuri. Faptul că 90% dintre informațiile care ajung la cortex provin din procesarea neuronală internă şi nu din mediul extern, ceea ce face ca o mare parte a experienței conștiente să fie bazată pe prelucrarea cerebrală inconștientă explică vulnerabilitatea noastră la apariția erorilor cognitive, pe care pşihicul le percepe, insă, drept informaţii corecte.

Pentru a supravieţui, a fost nevoie ca animalele să fie ori puternice, ori rapide. A delibera în căutarea soluţiei optime presupune efort şi timp. Evoluţia a favorizat gândirea rapidă şi reflexă, făcând astfel loc pentru multiple distorsiuni cognitive, care ne fac anxioşi, evitanţi, confuzi.

Primatul învăţării timpurii şi ruşinea fundamentală

Mare parte din învăţarea legată de funcţionarea emoţională şi interpersonală se produce în primii ani de viaţă, când sistemul nervos este imatur. Învăţăm abilitatea de a ne conecta cu ceilaţi (ataşamentul), abilitatea de reglare emoţională (cum facem faţă stresului) şi stima de sine (capacitatea de a ne simţi iubiţi şi valoroşi) inainte să conştientizăm că învăţăm. Experiențe timpurii ne programează să avem anumite emoții, percepții şi credințe pe care le considerăm de la sine adevărate, în lipsa capacităţii de a le analiza raţional, specifică unui creier matur. Acestea sunt stocate în sistemele implicite, ceea ce face ca ulterior comportamente şi emoții dificile cu care ne confruntăm să devină greu de ințeles sau controlat. Acest lucru este explicat de absența capacității de a asocia în mod conștient emoțiile şi gândurile cu anumite experiențe din trecut, cu impact definitoriu asupra modului în care pşihicul nostru prelucrează informația. Interacţiunile timpurii, care modelează dezvoltarea creierului, rămân în mare parte inaccesibile reflectiei şi ajustării conştiente. Tot experiențele timpurii, cu precădere lipsa acordajului emoțional dintre copil și îngrijitor, sunt cele care pot genera ruşinea fundamentală, acea neputință de a interioriza sentimentul profund de apartenență bazată pe atașament. Consecința acestei emoții secundare, dobândite în procesul de dezvoltare este aceea că individul se simte de neiubit și deconectat de ceilalți, ceea ce se constituie într-un factor major de vulnerabilitate pşihologică.

Predispoziţia spre anxietate

Predispoziția spre anxietate este un imperativ al evoluției spre prudență, de folos în evitarea pericolelor. Implicată în acest proces este amigdala, o structură cerebrală responsabilă cu evaluarea gradului de pericol şi utilitatea diverşilor stimuli din mediu. Într-o societate stresantă precum cea în care trăim, activarea amigdalei poate fi declanşată de situaţii precum blocajul în trafic, media 9,50 la evaluarea naţională, posibilitatea unei noi pandemii, o ipotecă pe 30 de ani. Teama produce rigiditate, inhibă invatarea, funcţionarea executivă, abilitățile de rezolvare de probleme şi identificarea de soluţii şi comportamente alternative. În actualul mediu hipercomplex, în care provocările sunt multiple, iar rezolvările de prea puţine ori facile sau rapide, tenacitatea fricii, acest mecanism de protectie selectat de evoluţie reprezintă o vulnerabilitate deloc neglijabilă.

Inhibarea exprimării verbale în condiţii de stres

Inhibarea exprimării verbale în condiţii de stres apare justificată din perspectivă evoluționistă, producerea zgomotului facilitând expunerea şi depistarea “victimei” în contexte de pericol. Un nivel crescut de excitare nervoasă inhibă regiunea cerebrală responsabilă pentru limbajul articulat şi capacitatea de predicţie (aria Broca), ceea ce explică faptul că uneori amuţim când trebuie să vorbim în public sau cu o figură de autoritate ori spaima mută asociată traumelor. Mai mult, a pune emoţiile şi experienţele dificile în cuvinte, a construi poveşti despre ceea ce am trăit sau trăim reprezintă un proces esenţial pentru crearea unui sentiment de sine coerent. Inhibarea exprimării verbale împiedică integrarea rețelelor neuronale implicate în emoție și cogniție și implicit reglarea emoțională, ceea ce conduce la perpetuarea unor tipare comportamentale disfuncţionale sau a unor relaţii toxice. În vreme ce pentru fiinţele necuvântătoare acest mecanism a reprezentat o adaptare benefică, pentru oameni a amuţi reprezintă un cost însemnat din punct de vedere emoţional, mai ales în contexte cu potenţial abuziv.

Întâietatea proiecţiei

Suntem fiinţe sociale. Imperativul supravieţuirii a determinat apariţia circuitelor neurale specializate în analizarea gesturilor şi emotiilor celorlalţi cu scopul de a înţelege care le-ar putea fi motivaţiile, gândurile, intenţiile. A avea o teorie a minţii (ce conţine mintea celorlalţi) a făcut posibilă anticiparea comportamentului celorlalţi cu scopul de a ne garanta propria şiguranţă, de a reduce nivelul de anxietate în legătură cu necunoscutul şi de a aşigura coeziunea de grup şi împărtăşirea culturii. Avem adesea impresia ca stim exact ce gândesc cei din jur, întrucât “citirea mintii” celorlalti a fost obligatorie în devenirea noastră ca specie. Din pacate, evoluţia nu a investit în egală măsură şi în capacitatea noastră autoreflexivă. Dincolo de faptul că presupune efort, autocunoaşterea creează riscul apariţiei dubiului, ezitării şi chiar demoralizării. În absenţa autoconştientizării rămânem, însă, vulnerabili şi captivi unor tipare comportamentale disfuncţionale.

Există, aşadar o serie de “defecte de concepţie”, pe care evoluţia ni le-a lăsat moştenire şi care într-o lume modernă hipercomplexă reprezintă vulnerabilităţi psihologice ce ne predispun la disconfort şi suferinţă emoţională. În ciuda alegerilor problematice ale selecţiei naturale, evoluţia ne-a oferit şi mecanismele necesare pentru a depăşi aceste dificultăti. În interiorul relaţiilor pe care le stabilim cu alţii, creierul îşi poate adapta şi reconstrui în mod repetat circuitele neurale, astfel încât să depaşească capcanele evoluţiei. Empatia, conectarea într-un cadru de siguranţă, acordajul emoţional şi facilitarea conştientizărilor fac psihoterapia o intervenţie neurobiologică cu adevărat vindecătoare.

Bibliografie

Cozolino, L. (2017). The neuroscience of psychotherapy: Healing the social brain (3rd ed.). W W Norton & Co.

Cozolino, L. J. (2016). Why therapy works: using our minds to change our brains. First edition. New York, W.W. Norton & Company.