Mâncatul emoţional

Obezitatea reprezintă una dintre cele mai serioase probleme actuale de sănătate publică la nivel global, în ultimele decenii vorbindu-se de o adevărată “epidemie de obezitate” cu niveluri în continuă creștere.

În cea mai mare parte a evoluției umane, procurarea hranei și echilibrul metabolic au reprezentat o provocare, ceea ce a făcut ca aportul caloric să nu depășeasca consumul metabolic. Avansul tehnologic a facilitat, însă, apariția unui mediu obezogenic caracterizat de o abundență de hrană, acces facil, nivel scăzut de efort fizic și strategii de marketing agresive. Pe lângă aceşti factori, stresul cotidian şi tumultul emoţional specific traiului modern sunt adesea consideraţi factori declanşatori ai consumului alimentar dezinhibat.

Mâncatul emoțional a fost definit drept tendința de supraconsum declanșată de emoții negative, mai degrabă decât de nevoia fiziologică de hrană. Reacția fiziologică produsă de afectivitatea negativă sau de stres reduce motilitatea gastrică şi inhibă eliberarea de glucoză în fluxul sangvin, mimând senzația de sațietate. Astfel, reducerea cantității de hrană și pierderea apetitului au fost inițial considerate un răspuns fiziologic natural, adaptativ din punct de vedere evolutiv, iar tendința de supraconsum în prezența distresului un răspuns dobândit atipic al organismului.

Deși rolurile hedonice, non-hemeostatice ale consumului alimentar, precum delectarea, recompensa, evadarea din plictiseală, diminuarea stresului sau reglarea emoțională sunt naturale, mâncatul emoțional este adesea invocat drept o “trăsătură de personalitate” problematică cu consecinţe nefaste pentru greutate, imaginea corporală şi chiar stima de sine. În ciuda influențelor mediului obezogenic şi a stresului cronic caracteristic societăţii moderne, nu toți indivizii devin supraponderali.

Sunt emoţiile negative cu adevărat responsabile de mâncatul în exces?

O analiză a studiilor experimentale despre impactul distresului asupra consumului alimentar realizată de Macht (2008) arată în medie o creștere a apetitului pentru aproximativ 30% dintre indivizi și o scădere a aportului energetic pentru 48% dintre persoane. În cazul persoanelor normoponderale, care nu raportează mâncat restrictiv sau emoțional rezultatele prezintă variații considerabile în tiparul de consum: 43% dintre studii arata creșteri ale consumului, 39% dintre studii un consumul redus ca răspuns la stresul emoțional, iar 26% dintre studii nu au identificat fluctuații ale aportului caloric.

Cea mai amplă şi recentă meta-analiză (Evers şi colab., 2018), care a investigat efectul cauzal al emoţiilor negative şi pozitive asupra consumului caloric pe populaţie clinică şi non-clinică, a pus în evidenţă o serie de concluzii, ce ar putea părea contraintuitive la prima vedere:

• Nu a fost evidenţiată nicio asociere între un indice de masă corporală crescut şi supraconsum în prezența emoțiilor negative
•  Nu a fost gasit niciun efect global al afectivităţii negative asupra consumului alimentar
• Emoțiile negative au generat schimbări ale consumului doar în rândul persoanelor care practică mâncatul restrictiv, nu şi în rândul persoanelor cu scoruri ridicate pentru mâncatul emoţional
• Doar emoţiile pozitive produc o uşoară creştere a consumului alimentar

Pe scurt, persoanele supraponderale nu tind să mănânce mai mult ca urmare a disconfortului emoţional, iar emoţiile negative nu au un efect global în sensul creşterii consumului alimentar.

Unul dintre modelele teoretice influente legate de înţelegerea mâncatului emoţional, modelul reglării afective (Booth, 1994) sugerează faptul că există un efect recompensatoriu al consumului de produse palatabile, ceea ce prezintă potenţialul de a atenua efectul emoțiilor negative. În acord cu acest model, studiile efectuate de Braden şi colab. (2018) şi de Gianini şi colab. (2013) au indicat faptul că deficitele legate de strategiile de reglare emoțională sunt asociate cu mâncatul emoțional, însă contribuţia reglării emoţionale deficitare nu depăşeşte 20% în ceea ce priveşte supraconsumul alimentar. Aceste concluzii întăresc faptul că deficitul de reglare emoțională este necesar, dar nu suficient în explicarea mâncatului emoţional, existând şi alţi factori cu pondere semnificativă, implicaţi în acest comportament.

Dacă reglarea emoţiilor negative nu este decât parţial responsabilă de mâncatul dezinhibat, ce alti factori sunt implicati în acest tipar alimentar atât de frecvent întalnit?

Alţi doi factori propuşi, esenţiali în declanşarea şi menţinerea comportamentului de supraconsum alimentar sunt credinţele legate de mâncat şi anumite trăsături dispoziţionale. 

Modelul receptivităţii dobândite (Smith & Anderson, 2001) (engl. acquired preparedness model) propune faptul că anumite trăsături de personalitate cu risc crescut pot facilita dobândirea unor așteptări problematice legate de consecințele anumitor comportamente. Reactia anumitor indivizi la diverse contexte pe baza unor trăsături specifice de personalitate cum ar fi impulsivitatea favorizează învățarea asteptării că anumiți stimuli din mediu (ex. alcoolul sau mâncarea) pot funcţiona drept recompense. Există, aşadar, o receptivitate diferită a indivizilor în a dobândi așteptări de risc legate de diverse comportamente în funcție de trăsăturile de personalitate. Precipitarea negativă reprezinta una dintre faţetele impulsivităţii. Aceasta se referă la tendința de a acționa nestăpânit în prezența distresului și reprezintă un factor de risc semnificativ legat de personalitate, asociat cu multiple fațete ale unui tipar disfuncțional de consum alimentar.

Așteptările sunt condensări ale istoricului de învățare al unui individ, bazat pe o serie de experiențe directe și vicariante. Aceste anticipări învățate în legătură cu consecințele anumitor comportamente influențează alegerile indivizilor, fiind preferate acele comportamente cu potențial de gratificare. Există diferențe interindividuale în ceea ce privește așteptările legate de consumul alimentar, anumiți indivizi dezvoltând, sub influența trăsăturilor de personalitate, așteptări solide în legătură cu potențialul mâncării de a reduce intensitatea trăirilor negative.

În concluzie, nu emoțiile negative în sine prezic declanșarea mâncatului emoțional, ci anumite strategii de reglare emoțională disfunctionale, iar anticipările învățate reprezintă un factor cognitiv cu rol cheie în relația dintre mâncatul emoțional și anumite trăsături dispoziționale, precum impulsivitatea.

Așteptarea că mâncarea poate atenua disconfortul emoțional reprezintă un factor de risc cognitiv-afectiv, o dimensiune specifică a unei dificultăți generale legate de reglarea emoțională ceea ce, în timp, poate conduce la apariția unui tipar disfuncțional de consum alimentar
Mai mult, așteptarea că mâncarea este o recompensă se constituie într-un factor antecedent pentru acei indivizii care tind să acționeze impulsiv în prezența emoțiilor negative, ceea ce poate favoriza apariția și consolidarea consumului dezinhibat de mâncare în contexte emoționale dificile. Dincolo de emoțiile cu care se confruntă un individ sau de potențialele deficite de reglare emoțională, felul în care gândim despre efectul mâncării sabotează foamea homeostatică și intuitivă și întreține un supraconsum pasiv cu consecințe nefaste pe termen lung.

Bibliografie

Braden, A., Musher-Eizenman, D., Watford, T., & Emley, E. (2018). Eating when depressed, anxious, bored, or happy: Are emotional eating types associated with unique psychological and physical health correlates? Appetite, 125, 410–417;

Booth DA (1994) The psychology of nutrition. London: Taylor & Francis;
Evers, C., Dingemans, A., Junghans, A. F., & Boevé, A. (2018). Feeling bad or feeling good, does emotion affect your consumption of food? A meta-analysis of the experimental evidence. Neuroscience & Biobehavioral Reviews, 92, 195–208;

Gianini, L. M., White, M. A., & Masheb, R. M. (2013). Eating pathology, emotion regulation, and emotional overeating in obese adults with binge eating disorder. Eating Behaviors, 14(3), 309–313;

Macht, M. (2008). How emotions affect eating: A five-way model. Appetite, 50(1), 1–11;

Smith, G. T., & Anderson, K. G. (2001). Adolescent risk for alcohol problems as acquired preparedness: A model and suggestions for intervention. Adolescents, alcohol, and substance abuse: Reaching teens through brief interventions. New York, NY: Guilford Press.