Cum a creat evoluția necesitatea psihoterapiei
octombrie 27, 2024
Atașamentul în relațiile romantice – o busolă emoțională în navigarea intimității
aprilie 29, 2025
Publicat in Pagina de psihologie
Cum influențează stresul dezvoltarea intrauterină a creierului - psiholog Diana Popescu
Dezvoltarea umană începe înaintea nașterii propriu-zise, iar mediul intrauterin joacă un rol esențial în evoluția noului organism. Perioada fetală reprezintă o fereastră critică pentru dezvoltarea cerebrală. Dezvoltarea cea mai accelerată a creierului se produce în perioada intrauterină și în timpul primului an după naștere. Pe tot parcursul acestui proces intens de dezvoltare, atât stimulii externi (alcool, tutun, droguri sau alte substanțe de risc consumate), precum și semnalele biologice interne (obezitatea maternă, funcționarea sistemului imun, alterări cauzate de stres sau schimbări de dispoziție ale mamei) pot avea un impact semnificativ asupra neurodezvoltării1.
Studiile din ultimii 20 de ani au arătat faptul că stresul matern prenatal este asociat cu un risc crescut în ceea ce privește dezvoltarea unor probleme emoționale1, deficite cognitive pe termen lung, probleme comportamentale, valori bazale crescute ale hormonilor de stres în rândul copiilor2, alterări ale funcției imunitare3 si ale microbiomului copiilor4, un raport între sexe la naștere perturbat, cu un număr crescut de nașteri de fete5.
Cu toate acestea, nu există un tipar unic de afectare. Copiii pot fi afectați în diverse moduri, unii dintre ei rămânând complet neafectați de stresul matern din timpul sarcinii6. Pe de altă parte, nu toate condiționările intrauterine asupra dezvoltării cerebrale sunt ireversibile. Anumite efecte ale stresului prenatal asupra neurodezvoltării, cum ar fi un nivel crescut de cortisol (hormonul stresului) intrauterin pot fi atenuate de un atașament postnatal securizant între mamă și copil. De asemenea, ataşamentul prenatal influenţează calitatea relaţiei cu copilul după naştere.
Programarea fetală, un răspuns predictiv adaptativ
Ideea originii fetale a dezvoltării unor patologii a apărut inițial în cadrul studiului longitudinal Fels derulat în anii 1930, care a investigat efectele tutunului asupra evoluției fetale. Mai târziu, în anii 1980, David Barker, un epidemiolog american, a asociat greutatea scăzută la naștere ca indicator al condițiilor din mediul intrauterin cu riscul de a dezvolta boli cardiovasculare sau sindrom metabolic, dând, astfel, naștere ideii de programare fetală7.
Această ipoteză propune un al treilea mecanism de transmitere a riscul pentru patologiile psihice, pe lângă moștenirea genetică și calitatea îngrijirii oferite de părinți. Acest mecanism se referă la impactul expunerii fătului la stresul matern asupra dezvoltării cerebrale intrauterine. Distresul matern include, în sens larg, stresul perceput, evenimentele stresante din viața mamei, simptome de depresie sau anxietate experimentate în timpul sarcinii.
S-a sugerat faptul că programarea fetală reprezintă un răspuns predictiv adaptativ8. Acest tip de răspuns implică decizii plastice ale fătului (adaptări fiziologice), care se bazează pe interpretarea mediului intrauterin și care, în esență, acționează ca predictor pentru condițiile de mediu în care se va dezvolta copilul după naștere. Altfel spus, logica dezvoltării fetale este una pe termen lung, vizând avantajele supraviețuirii într-un mediu anticipat, mai degrabă decât supraviețuirea imediată1.
Multe dintre modificările cerebrale fetale observate ca răspuns la stresul matern produc schimbări comportamentale adaptative din punct de vedere al supraviețuirii ancestrale a speciei în medii ostile. Intensificarea funcției amigdalei (structură a creierului cu rol cheie în procesarea emoțiilor și răspunsul la stres), este asociată cu o vigilență sporită, esențială pentru detectarea pericolelor din mediul înconjurător, care, din punct de vedere evolutiv, au reprezentat o realitate constantă. O durată de viață mai scurtă, determinată de o dimensiune redusă a telomerilor (secvențe de ADN situate la capetele cromozomilor, care joacă un rol esențial în protejarea acestora în timpul diviziunii celulare), poate reprezenta o adaptare la condiții de pericol extern. Aceasta ar favoriza șansele de reproducere mai timpurie și, implicit, supraviețuirea speciei.
Este posibil ca anumite manifestări psihopatologice pe care le observăm azi, precum un nivel crescut de anxietate sau tulburarea hiperactivă cu deficit de atenție să fi avut un rol de protecție într-un mediu pe care viitoarea mama l-a perceput ca fiind stresant, pe fondul unor pericole externe reale. În această logică, dobândirea unui nivel crescut de vigilență ar ajuta copilul să detecteze și să reacționeze mai rapid la eventualele pericole9. Cu alte cuvinte, rolul programării fetale este acela de a pregăti fătul să se adapteze mediului intrauterin pentru a maximiza potențialul de dezvoltare postnatal.
Mecanisme biologice implicate în perturbarea neurodezvoltării fetale
Există un interes tot mai mare în identificarea și înțelegerea mecanismelor biologice care contribuie la perturbarea structurii și funcționării cerebrale fetale. Un mecanism important, care a fost identificat ca posibil mediator al impactului distresului matern asupra neurodezvoltării fetale, este funcţionarea placentei în raport cu axa HPA (sistem esențial în răspunsul organismului la stres și în reglarea funcțiilor vitale) și producția de cortizol. Placenta joacă un rol crucial în moderarea expunerii fetale la stimuli materni interni, pregătind astfel fătul pentru mediul de viață postpartum10.
Un nivel ridicat de anxietate maternă poate afecta funcționarea placentei, crescându-i permeabilitatea la cortizol și, astfel, expunerea fetală la acest hormon al stresului9. O asemenea expunere a fătului la cortizol prezintă riscuri pentru funcționarea ulterioară a axei HPA și, implicit, pentru capacitatea de reglare la stres a viitorului copil.
Un alt factor important implicat în programarea fetală este activarea sistemului imunitar matern ca răspuns la diverși factori, precum infecții, dietă sau stres psihosocial7. De exemplu, infecțiile suferite de mamă pe perioada sarcinii reprezintă un factor de risc pentru tulburările afective în rândul copiilor13. Activarea răspunsului imun matern este asociată și cu o variabilitate scăzută a ritmului cardiac, considerat un substrat fiziologic important al reglării emoționale, precum și cu un volum crescut al amigdalei sau cu o conectivitate intensificată între amigdala și diverse structuri cerebrale implicate în răspunsul inhibitor la comportamente inadecvate14. Ulterior, aceste aspecte pot contribui la apariţia unui nivel disfuncţional de hipervigilenţă a copilului şi viitorului adult.
Impactul ataşamentului prenatal asupra dezvoltării cerebrale
Dacă stresul prenatal reprezintă un factor de risc pentru dezvoltarea cerebrală a viitorului copil, atașamentul prenatal poate fi atât un factor de risc, cât și un factor de protecție. Prin prisma schimbărilor fizice, fiziologice și psihologice implicate, sarcina reprezintă un eveniment psihosomatic complex, care poate fi atât recompensator, cât și provocator. Odată cu adaptarea la reprezentările mentale legate de copilul care se dezvoltă în uter, începe să se formeze atașamentul prenatal, acea preocupare și legătură emoțională profundă între mamă și copilul nenăscut.
Studiile evidențiază faptul că un nivel scăzut de atașament prenatal este corelat cu simptome depresive postpartum mai accentuate. De asemenea, s-a observat că simptomele de anxietate ale mamei în timpul sarcinii pot perturba proximitatea emoțională față de făt, precum și proiecția fătului drept o persoană reală12.
Un nivel scăzut de atașament prenatal pare să influențeze negativ, pe multiple paliere, dezvoltarea viitorilor copii. Au fost observate întârzieri în dezvoltarea socială, lingvistică, cognitivă, a motricității fine și grosiere. Calitatea atașamentului prenatal este, de asemenea, un predictor mai puternic pentru competența emoțională și comportamentală a copiilor decât depresia maternă din perioada timpurie a copilăriei. Un potențial mecanism explicativ al relației dintre atașamentul prenatal și întârzierile de dezvoltare observate la copii este chiar programarea fetală, discutată anterior. În plus, este posibil ca un nivel precar de comportamente sanogene ale mamei pe perioada sarcinii, pornind de la premisa că un atașament crescut față de făt determină un nivel mai ridicat de grijă față de sine a mamei, din dorința de a proteja fătul, să influențeze negativ condițiile de dezvoltare intrauterină11.
În concluzie, viața începe din uter, înainte să pășim în această lume. Distresul matern prenatal este asociat cu perturbarea fiziologiei mediului intrauterin, ceea ce poate avea efecte negative de durată asupra descendenților. Din fericire, stresul matern prenatal reprezintă doar unul dintre multiplii factori cu impact asupra copilului şi viitorului adult și este, în esență, un factor asupra căruia se poate interveni terapeutic. Conștientizarea acestor consecințe și, desigur, autocompasiunea reprezintă primul pas în diminuarea riscurilor.
Bibliografie
1Lautarescu, A. et al., (2020). Prenatal stress: Effects on fetal and child brain development. Stress and Brain Health: Across the Life Course, 17–40.
2Isgut M. et al., (2017). The impact of psychological distress during pregnancy on the developing fetus: biological mechanisms and the potential benefits of mindfulness interventions. J Perinat Med. 20, 45(9):999-1011.
3Hahn, J., et al., (2019). Prenatal maternal depression and neonatal immune responses. Psychosomatic Medicine, 81(4), 320–327.
4Hu, J. et al., (2019). Microbiota of newborn meconium is associated with maternal anxiety experienced during pregnancy. Developmental Psychobiology, 61(5), 640–649.
5Walsh, K. et al., (2019). Maternal prenatal stress phenotypes associate with fetal neurodevelopment and birth outcomes. Proceedings of the National Academy of Sciences, 201905890.
6Van den Bergh, et al., (2017). Prenatal developmental origins of behavior and mental health: The influence of maternal stress in pregnancy. Neuroscience and Biobehavioral Reviews.
7Monk, C. et al., (2019). Prenatal Developmental Origins of Future Psychopathology: Mechanisms and Pathways. Annual Review of Clinical Psychology, 15(1).
8Hill, J. et al., (2019). Predictions of children’s emotionality from evolutionary and epigenetic hypotheses. Scientific Reports, 9(1), 2519.
9Glover, V. et al., (2018). Prenatal maternal stress, fetal programming, and mechanisms underlying later psychopathology—A global perspective. Development and Psychopathology, 30(03), 843–854.
10Glover, V. (2011). Annual Research Review: Prenatal stress and the origins of psychopathology: An evolutionary perspective. Journal of Child Psychology and Psychiatry, and Allied Disciplines, 52, 356–367.
11Arguz C. et al., (2019). Association of prenatal attachment and early childhood emotional, behavioral, and developmental characteristics: A longitudinal study. Infant Mental Health Journal.
12Göbel, A. et al., (2018). The association between maternal-fetal bonding and prenatal anxiety: An explanatory analysis and systematic review. Journal of Affective Disorders, 239, 313–327.
13Simanek AM & Meier HC. 2015. Association between prenatal exposure to maternal infection and offspring mood disorders: a review of the literature. Curr. Probl. Pediatr. Adolesc. Health Care 45(11):325–64
14Spann MN et al., (2018). Maternal immune activation during the third trimester is associated with neonatal functional connectivity of the salience network and fetal to toddler behavior. J. Neurosci. 38(11):2877–86
